Se poate și mai bine în România. Poate protestul e procesul de educare prin care trebuie să trecem ca nație

Zilele trecute am iesit iarasi la plimbare cu o buna parte din grupul de prieteni. Macar atat sa fie bun in guvernarea asta. Te reuneste cu oamenii dragi. „One protest a day, keeps Dragnea away”. Glumeam pe seama respectivului mesaj in timp ce ne frecam mainile de frig marsand pe …

Idei pentru cand avem de facut ceva pentru prima oara.

Timp citire: 7-8 min | Utilitate: MARE
Saptamana aceasta ne-am mutat intr-un apartament nou si a fost nevoie sa varuiesc.
Astfel incat astazi as vrea sa va vorbesc despre cum am varuit in apartament.
O sa spuneti ca o iau pe ulei.
Nu dragilor, glumesc. Insa ceea ce urmeaza sa va spun in aceasta seara are legatura cu ceea ce mi-am adus aminte si am retrait saptamana asta cand a trebuit sa varuiesc si la care m-am gandit destul de mult in timp ce dadeam cu trafaletul pe perete.
Si anume de inceputurile unei noi activitati. atunci cand voit sau fortat de circumstante trebuie sa facem ceva anume ce nu am mai facut niciodata.
Va trec putin in revista ce mi-a trecut mie prin cap cand iubita mi-a sugerat sa varuim. Am zis inainte voit sau fortat, nu intamplator pentru ca daca era sincer dupa mine nu varuiam. Doar ca iubita a dezvoltat o capacitate excelenta de a vinde vise, si cand a inceput sa imi povesteasca de cum ar arata peretii proaspat vospiti si ce curat o sa para, am muscat.
Iubita mea a devenit un extraordinat vanzator de vise, ceea ce este un mod extraordinar de a obtine ceea ce doresti. Doamnelor, domnisoarelor, subiectul asta merita dezvoltat separat, asa incat am sa iau serios in considerare sa fac  un video despre cum anume sa obtineti ceea ce va doriti de la iubitul vostru fara certuri sau presiune. Credeti-ma sunt multe de descoperit acolo si v-o impartasesc din tabara celui care lucreaza la implementarea viselor.
Dar sa revenim.
Va spuneam ca in momentul in care mi-a spus de varuit in capul meu era ceva de genu: cum, unde, cat? Dar de unde cumpar? Dar cat costa? Dar de care? Ce scule? De la ce magazin? Etc.
Si va dau tot dreptul sa radeti pentru ca un simplu subiect de genul- varuit in apartament ajunge sa ne bulverseze. Si daca un asa mic subiect a reusit sa ma puna pe ganduri, am realizat ce se intampla in capul nostru cand e vorba de ceva mult mai serios.
Dar cum? Dar eu nu stiu? Dar cine sa cumpere de la mine? Dar cine sa ma asculte pe mine? Dar de ce sa ma asculte pe mine? Dar ce stiu eu mai bine ca altii.
Daca esti sincer cu tine, probabil stii despre ce vorbesc si deja ai trecut prin asa ceva.
Norocul la mine a fost ca era un lucru destul de BANAL de facut, si faptul ca sunt deja inarmat mental pentru astfel de situatii.
Asa incat au inceput telefoanele. La prieteni care stiam ca au mai facut asta. La tata socru ca el e expert in chestii ce tine de casa si intretinere. Si astfel am ajuns imediat sa aflu ce si cum imi trebuie si am facut primul pas: mersul la supermarket sa cumpar uneltele. Am stiut? NU. Tot cu telefonul la ureche am facut cumparaturile.
Care a concluzia si lectia din aceasta intamplare.
E NORMAL SA TE SIMTI PUTIN AGITAT SI ANXIOS cand vine vorba sa incepi sa faci ceva ce nu ai mai facut niciodata.
Si pentru ca stiu ca este ceva de care o sa ne batem toata viata, pentru ca nu le vom stii niciodata pe toate, as vrea sa impartasesc cu voi cateva lucruri pe care le-am invatat si care acum imi sunt foarte utile sa depasesc astfel de momente.
  1. Impaca-te cu gandul ca trebuie facut PUNCT. ACCEPTA SI GATA
  2. Intreaba-te pe cine stii care a mai facut deja acel lucru. Pune mana pe telefon sau scrie un email
  3. Cauta sa vezi cum au mai facut altii. Sunt prea putine lucrurile care le putem face pe care nimeni sa nu le mai fi facut.
  4. Nu te apuca sa iti faci planul de la A la Z inainte sa fi facut cel putin un prim pas. Oricat de mic. Trebuie sa existe o forma de angajament. E mult mai important sa creezi momentum decat planar
  5. Lucreaza cu viziune mare (sa stii unde vrei sa ajungi), dar cu pasi marunti. Nu sta prea mult pe ganduri insa. Treci la treaba si masoara progresul pe drum.
  6. Nu te descuraja. De exemplu la sala dupa ce am facut tractiuni si eram mandru de mine ca ajunsesem sa fac 10 tractiuni, a venit un tip si parca nu mai termina. Mi-am zis imediat. Asta is eu peste 6 luna. Tot ce trebuie sa fac este sa nu ma opresc. Sa vin in fiacare zi, si peste 6 luni am sa ma uit in spate sa vad cum am progresat.
  7. Nu uita sa faci pauze si sa te uit la ce ai realizat si sa te bucuri. Am dat 4 straturi. Dupa fiecare am luat, pauza, si ma uitam bucuros la dungile pe care le lasasem pe perete. Stiam ca acum sunt obligat sa mai dau odata pentru ca  asa nu puteam lasa.
  8. La sfarsit, bucurate zdravan. Pentru ca e munca ta si e ditamai mai realizarea, oricat de mic ar fi fost proiectul tau. DE CE? Simplu. La inceput nu credeai ca ai sa poti, sau cel putin aveai dubii.
Cam asta ar fi.
Daca mai averti alte sugestii de lucruri pe care voi le faceti cand incepeti ceva nou, va invit sa scrieti in comentarii pentru a fi sursa de inspiratie si pentru altii.
Videoul il gasiti pe pagina mea de FB: /www.facebook.com/valentinmaiorjmt
Nu uitati sa dati LIKE SI SHARE daca v-a fost util.

Poți să stai gol, din punct de vedere fizic, în prezența persoanei pe care o iubești, dar nu poți să stai gol din punct de vedere emoțional

Ai probleme în relația de cuplu și nu găsești soluții? Simți de parcă ești mai mult singur(ă) sau că partenerul(a) nu te mai sau poate chiar nu mai vrea să te înțeleagă?

Atunci a venit momentul să te întrebi cât de deschis ești cu tine și mai apoi cu persoana de lângă tine.

Poți să stai gol, din punct de vedere fizic, în prezența persoanei pe care o iubești, dar nu poți să stai gol din punct de vedere emoțional. – Neale Donald Walsch

De curând, o cunoștiintă nouă, dezamăgită de direcția în care îi mergea relația, a simțit nevoia să mi se confeseze, cum că nu are mare încredere în iubitul ei.

În astfel de cazuri am învățat să răspund întrebând.

„Voi discutați despre ce vă deranjează? El știe ce așteptări ai tu, iar tu crezi că știi ce așteptări are el?”

Răspunsul ei a fost unul deja auzit, mai exact vorbele fiind:

„Problema nu este că nu discutăm, ci faptul că există o mare discrepanță între ceea ce zice și ceea ce face.”

Recunosc că m-a intrigat puțin răspunsul. Aproape că îmi doream să aflu mai multe.

M-a făcut totodată să mă gândesc la relația mea de cuplu. Oare eu știu ce așteptări are iubita mea?

Ce știu sigur este că discutăm de toate; uneori ca prieteni, alteori ca iubiți, alteori ca și coach. Am ajuns să ne cunoaștem aproape pe de rost; uneori prin explorare, alteori prin partajare. Sexual am ajuns să ne cunoaștem vorbind. Posibil puțin ciudat, dar adevărat, și totodată plăcut. Ea mi-a spus ce îi face plăcere, și eu la rându-mi i-am spus sau arătat chiar, ce îmi place mie. Nu de puține ori ne uităm unul la celălalt, zicând: Dacă toate cuplurile ar povesti și și-ar destăinui unul altuia dorințele și plăcerile, așa cum facem noi, nu ar mai fi atâtea despărțiri de divorțuri.

Și oare totuși de ce ne e frică sau ne ferim să fim goi, din punct de vedere emoțional în preajma persoanelor de lângă noi?

Să fie simplă puditate sau teamă de neînțelegere? Teamă de respingere? Teamă de singurătate?

Oricare ar fi, sunt sigur că o „moștenim” de la scumpa și draga noastră societate. Am auzit noi cândva, ceva, care ne-a băgat în cap ideea cum că nu trebuie să fim nu știu cum, cu nu știu cine, nu știu când. Și ca niște blegi am înghițit ce ni s-a spus fără nici un mâc, doar ca să ne trezim într-o situație când ai vrea să îi transmiți celui de lângă tine ce simți și ce gândești dar ai auzit sau văzut că e mai bine să nu. Înghiți în sec și sper să treacă și să fie bine, sau chiar mai rău, ne așteptam să fim pur și simplu înțeleși. Ce tot atâta pălăvrăgeală și discuții peste discuții.

Apoi auzim de oameni care plâng, care suferă, care se despart, care divorțează.

Sper să nu fie cazul tău, să fi tu cel care are probleme, dar poate cunoști pe cineva și îi trimiți articolul.

Precum ziceam, în astfel de cazuri evit să dau sfaturi, așa că te întreb:

Tu asculți? Tu partajezi ce simți? Tu te expui (cu bune și cu rele)? Tu spui și lași să se vadă ce îți face plăcere? Tu ești prieten, iubit și coach? 

Dacă nu, atunci de ce te aștepți ca altcineva  să fie?

 

P.S. Trăiesc cu speranța că se poate mereu mai bine, și încerc zilnic să fac să fie mai bine. Îți sugerez să încerci și tu.

P.P.S Este al doilea articol pe care îl scriu în baza unui citat de la Neale D. Walsch așa că dacă ești interesat de cărțile pe care le citesc acum, poți să le comandazi de aici: Click pentru a comanda

9543227445

Întâlnesc zilnic oameni care spun că sunt nemulțumiți de relația cu partenerul de viață, de semenii lor.

Când ne gândim câte așteptări avem, nici nu e de mirare.

Fie le ridicăm pe un piedestal și atunci ridicăm automat și nivelul așteptărilor noastre, iar de cele mai multe ori nu vor reuși să le atingă => dezamăgire. Fie îi compătimim/desconsiderăm și astfel coborâm nivelul așteptărilor transmițându-le neintenționat acest lucru prin gesturi și vorbe => dezamăgire.

O facem aproape cu toate pesoanele din jurul nostru, începând cu partenerul de viață, copiii noștrii, părinții noștrii, colaboratorii noștrii. O facem acasă, la birou, pe stradă, în cercul de prieteni.

Dacă am alege să ne oprim pentru câteva momente, să conștientizăm ce facem și să ne eliberăm de orice așteptare, de nevoia de a avea pe cineva care să ne completeze, poate nu am mai fi atât de nemulțumiți.

Suntem în pragul sărbătorilor și după tradiție transmitem și primim urări de pretutindeni. Îți umple inima de bucurie când știi că cineva s-a gândit la tine și ți-a trimis un mesaj, sub orice formă. E normal și natural; omul are nevoie de afecțiune și dragoste pentru a evolua și nimeni nu ar trebui privat de asta.

Dar mai facem un lucru, din păcate. Poate nu toți, dar o bună parte. Ajungem să fim dezamăgiți iarăși dacă cineva drag nouă, apropiat, uită să ne trasmită o urare, sau să ne raspundă la urarea noastră.

Forma sub care o facem diferă:

  • „Nici măcar un SMS nu a fost în stare să trimită…”
  • „Nici măcar o felicitare nu a trimis…”
  • „Nici măcar o ciocolată nu a luat…”
  • „Nici măcar un telefon să nu dea…”

Fiecare are modalitatea lui de a lega bunăstarea și fericirea lui de altcineva. Dacă nu este contagios, este cu siguranță deosebit de dăunător.

„A avea nevoie de cineva este cel mai rapid mod de a omorî o relație.

Cel mai mare dar pe care-l puteți da cuiva este forța și tăria de a nu avea nevoie de voi, de a nu avea nevoie de voi în nici o privință.” – Neale Donald Walsh: Conversatii cu Dumnezeu Vol II

Urarea mea de sărbători către voi, este să fiți mai buni, mai blânzi și mai răbdători cu voi înșivă și cu cei apropiați.

Crăciun Fericit și un an nou plin de satisfacții și bucurii.

 

P.S. Aș fi ipocrit să nu recunosc că uneori și eu mai gândesc aceste lucruri, dar am învățat să mă regăsesc, să înțeleg că nu în urarea de sărbători ține relația mea cu o anumită persoană și să restabilesc echilibrul interior si exterior.

614-547-9484

 O lectură pe care trebuia neapărat să o adaug în lista pentru 2015. Mi-a fost recomandată în repetate rânduri și acum înțeleg de ce. Seth Godin reușește, în spiritul și stilul său practic și direct să releve importanța preluării de inițiative și a necesității dezvoltării de lideri. „Acum internetul a …

207-714-4713

De ceva timp aloc timp si energie unui proiect foarte drag mie. O carte în care împărtășesc din experiența mea de până acum, modul în care am ajuns să îmi construiesc viața profesională și personală, prin prisma urcușurilor și coborâșurilor, în speranța că va fi de folos cuiva, așa cum și mie mi-au fost de mare ajutor alte lecturi.

În acest demers am fost încurajat de către mai multe persoane, mentori, prieteni și iubita mea, cărora le mulțumesc din nou pentru suportul acordat în tot acest timp. Cu suportul vostru sper ca acest material să vadă lumina zilei la începutul anului 2016.

Mai jos puteți parcurge un capitol scris zilele acestea, care m-au pus pe gânduri, pe care ulterior le-am pus în scris.

Lectura placută.

 

Îmi pare rău …

Dacă există un lucru de care îmi pare rău, acesta este legat de faptul că m-am lăsat manipulat și prostit. Dacă stau bine să mă gândesc, majoritatea vieții mele până acum și poate în mod nevoit și de acum încolo, mi-am bazat acțiunile pe ceea ce am absorbit ca și informație din mediul în care am trăit. Și cu riscul de a mă înșela, nu cred ca sunt caz izolat.
     Mai întâi am crezut că ceea ce ne spuneau ai noștrii era sfânt, și că ei aveau mereu dreptate. Până când am crescut indeajuns ca să ne dăm seama că nu era deloc așa. Apoi am trecut mai departe în școală unde am avut fost supuși unui alt tip de păreri personale. Profesori implicați în politică, sau din contră scârbiți de politică. Nici nu mai știam pe cine să credem. Fiecare avea momente bune și momente proaste, îndeajuns să debusoleze un copil de gimnaziu și liceu. Mai departe, la facultate, am devenit rebeli și nu mai vroiam parcă să auzim ce spun ceilalți. Mediul nostru era perfect; perfect stricat. Studiam fără să știm ce vrem să facem cu viața noastră și trăgeam înspre profesorii care păreau că au mai multă experiență sau cei care împărtașeau mai multe cu noi, fără a căuta să distingem cât e adevăr și cât e manipulare. Asta bineînteles când nu chefuiam sau jucam poker.
     După facultate, parcă s-au mai schimbat lucrurile, în bine, ni se părea. Fals, desigur. Îmi găsisem un job și eram fericit că nu mai depind de ai mei. Primii ani după facultate, nu am făcut decât să fiu un student plătit care nu trebuia sa meargă la școală și nu trebuia șă își facă griji de sesiune. Nu de alta, dar nu prea am dat pe la facultate în ultimii ani, pentru că lucram și nu aveam timp. Cine știe pe unde am mai auzit asta și am acceptat-o de bună.
     Nici nu e urmă de îndoială. Au fost toate deciziile mele și eram conștient de ele. Și atunci de ce să zic că m-am lăsat manipulat. Repet, m-am lăsat manipulat, nu am fost manipulat.
     Pentru ca o găsesc ca fiind singura modalitate de a nu mă desconsidera până la punctul în care să nu îmi mai dau de mâncare o săptămână. Nu mi-am folosit viața la nimic altceva decât la a-mi servii propriilor scopuri. Și ce scopuri mărețe aveam: distracție și fete. Partea bună e că nu am fost chiar lichea. Nu m-am băgat în datorii să îmi nenorocesc, părinții așa cum au făcut alții și nici nu m-am lăsat de facultate sau să umblu cu restanțele dupa mine an după an. Eram, cum se zice, mediocru. Nici în față, nici în spate. Acolo la mijloc unde nu te vede nimeni. Altfel spus, comfortabil, mă sufocam încet sub povara plictisului propriu.
     Din când în când mai respiram aerul de la periferia grupului, când reușeam să mă țin de câte un proiect și să iau câte un examen cu o nota mai decentă. Nicidecum 10, că nu avea rost. Un 7 sau 8 sau chiar 9 dacă aveam noroc. Nici nu îmi vine să cred că am avut bursă un semestru.
     Nu se agățau de mine cărțile, deși mai auzeam pe la colegi că citesc.
     Și totuși, unde vreau sa duc ideea asta, mă veți întreba.
    Răspunsul sincer și direct ar fi că mi-ar plăcea să cred că împărtășind din experința mea aș putea să trezesc la viață câteva din spiritele care mocnesc în multe dintre persoanele tinere, dar nu numai.
     Lor, aș vrea sa le transmit să se trezească, deși probabil dacă au ajuns să citească aceste rânduri sunt deja pe drumul cel bun. Cel puțin citesc. Eu nici asta nu făceam.
     Iar celor care deja știu că și-au propus să iasă din mediocritate și să se dezvolte, să mai tragă de mânecă și pe alții. Poate regăsesc câte vreun amețit, ca și mine, pe care să îl trezească la normalitate, mai devreme.
     Mă regăsesc relatând despre incredibila mea adolescență în contextul în care mă tot întreb de ceva timp: Oare unde aș fi fost acum, dacă aș fi început mai demult să mă dezvolt, să citesc și să caut să ofer ceva la schimb pentru ceea ce mi s-a oferit.
În același timp. Bineînțeles, mă întreb și unde aș fi fost, dacă nu mă trezeam, doar că a doua întrebare mă sperie oarecum și oricum nu are nimic constructiv.
     Au trecut puțin peste de 2 ani de când am început să investesc în mine și chiar dacă nu pare mult din exterior, din interior pot să afirm că au fost 2 ani plini de satisfacție. Urcușuri și coborâșuri, dar pe o cale bună, care știu că a fost bătătorită și de alții la rândul lor pentru ca le-am parcurs lucrările și m-am folosit de învățămintele lor. În acești 2 ani am ajuns să locuiesc la Paris, unde altădată speram să ajung trimis cu jobul, să vizitez alte câteva țări, și să cunosc o sumedenie de oameni din toate colțurile lumii.
     E ciudat să mă văd acum scriind despre asta, dar în contextul actual al atentatelor care au avut loc la Paris zilele trecute, în urma cărora au decedat peste 120 de persoane și au fost grav rănite încă pe atât, am început să mă informez mai serios în ceea ce privește religiile, războaiele care s-au purtat si cele care se poartă, conflictele politice, în întreaga lume. Ascultând, doar ascultând, nu discutând pe aceste teme, cerând păreri persoanelor din jur care aparțin de religii diverse, mi-am dat seama cât de ne-educat sunt încă, cât de departe sunt de realitatea vremurilor noastre și mai apoi cât de ușor influențabil sunt prin prisma celor declarate anterior.
    Mă cutremură starea aceasta de naivitate indusă și acceptată, dar în același timp mă întreb ce aș putea sa fac. Citesc despre spiritualitate în paralel cu lecturi despre leadership. Încerc să îmi trăiesc viața cât știu de onorabil în acest moment. Caut să mă dezvolt și să ajut și pe alții în jurul meu să facă același lucru. Îmi zic că singura modalitate prin care putem schimba lumea asta, care parcă a luat-o razna, este prin efort și muncă colectivă. Că fiecare trebuie să fim un exemplu și că dacă un popor întreg lucrează la a-și schimba mentalitatea, atunci avem o șansă cel puțin. Nu știu dacă chiar vom reuși, dar trebuie încercat, îmi spun.
     Văd apoi oameni care și-au dedicat viața pentru a deschide ochii mapamondului referitor legat de ceea ce se întâmplă. Oameni care trăiesc cu fiecare celulă din corpul lor în crezul că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, războaie, crime, atentate, nu sunt nimic altceva decât niște scenarii regizate de niște minți diabolice care sunt mânate pe de o parte de interpretări extremiste ale unor religii, iar pe de cealaltă parte de goana după bani. Din dorința de a controla și stăpânii economii întregi, calcă peste cadavrele unui întreg popor. Siria este nenorocită din două părți. Pe de o parte de inamicul interior, pe de altă parte de așa zișii susținători ai libertații care pun acțiunile lor în seama luptei contra terorismului.
 (Vă recomand în acest sens să urmăriți videourile cu Ken O’Keefe, fost combatant în forțele americane, care a avut curajul și puterea să se exprime liber, lucru pentru care a avut de suferit puternic. În momentul de fața activist al drepturilor omului.)
     Și mă întreb. Eu ce să mai cred? Copiii noștrii ce să mai creadă când vad toate prostiile de la televizor? Nu ne-a dat foarte multe Românica noastră, dar ne-a acordat o  liniște si un mediu lipsit de bombardamente, crime și alte prostii. Doar știrile de la ora 5 mai spărgeau tiparul, dar deveniseră mai mult subiect de glumă.
     Și totuși, mă simt responsabil să fac ceva. Să lupt și eu oarecumva împotriva terorii care se propagă în țările în care trăim.
     Aleg pentru moment să o fac educându-mă. Știu ca nu e mare lucru, acum, dar pe termen lung, dacă mă voi educa îndeajuns cel puțin voi avea o șanșă în a distinge când ceva din ce aud este minciună, extremism sau adevăr. Voi putea să le acord copiilor mei educația necesară să poată și ei supraviețui în mediul acesta. Sper bineînteles și eu, ca orice viitor părinte, că ei nu vor trece nici măcar prin ceea ce am trecut noi, și că în baza eforturilor noastre de acum ei vor avea șansa unui trai mai liniștit și mai bun.
     Citeam de curând ca emoțiile sunt la fel de bune ca și lipsa lor, și că indicat este să ne detașăm de răul care se petrece în jurul nostru. Am mai citit că uneori este nevoie de război pentru a scoate la iveală un bine suprem. Nu caut să mă îndoiesc. Universul știe mai bine ca noi ce e de făcut. E adevărat că suferința aduce la iveala atât bunătatea din oameni cât și răul și dorința de răzbunare, și că doar avându-le pe ambele poți să devii mai puternic pentru că trebuie să iei decizii ce cale alegi. Așa că le accept și încerc să învăt din ambele pentru a deveni o versiune mai bună a mea. Simt nevoia să răsplătesc investiția pe care au făcut-o în mine ai mei si creatorul/creatoarea.

wine tun

(Timp necesar cititului: ~ 5 min| Relevanta: NATIONALA | Public: ROMANILOR)

Am tinut neaparat sa fiu la curent cu tot ce se petrece in tara. Am urmarit online, stirile, articolele, postarile.

Ieri am simtit o bucurie extraordinara cand am vazut postul unui prieten care scria: ‘Ponta a fost doar inceputul’. Mai sa nu imi vina sa cred.

Bucuria insa nu mi-a durat foarte mult. Mi-am dat seama imediat ca acest lucru nu va schimba de fapt nimic. Pe internet lumea cere sa demisioneze tot guvernul, sa fie alegeri iarasi. Ponta a plecat, Piedone a demisionat, Oprea cel mai probabil pleaca si el, daca nu a demisionat in timp ce scriu aici.

Avem in sfarsit rezultate. Protestele romanilor nu mai sunt trecute cu vederea. Ne-am demonstrat ca putem si stim sa fim uniti cand situatia o cere. Am demonstrat ca stim sa ne mobilizam rapid.

Este extraordinar. Facem pasi in directia buna.

 

DAR NU E INDEAJUNS

 

De abia am deschis ‘buba’ care zace in tara noastra. Ea trebuie curatata, daca trebuie chiar cu fier incins. Nu trebui sa ne asteptam sa fie usor, in primul rand pentru ca in momentul de fata nici nu stim cu anume ne propunem sa schimbam sistemul. Cine stie ce vom mai gasi rascolind in rana. Ma uit cate chestii se divulga despre regimul comunist abia acum la 25 de ani dupa revolutie. Ceea ce au stricat politicienii nostrii corupti nu vom realiza decat dupa ani buni.

Dar hai sa ne concentram acum acolo unde avem putere. Aici, acum, momentul prezent. L-am dat jos pe Ponta, ii vom da jos pe inca cativa dintre ei probabil. Nu va servi la nimic daca nu venim cu un plan. Suieraturile si tensiunea vor disparea in timp. Depinde daca facem ca suieratul asta sa fie de la ceainic si sa faca doar zgomot sau de la un tren care sa ne duca mai departe. Si stim toti asta. Vorbim toti despre asta, dar toti ne asteptam sa vina altcineva cu planul de salvare.

Dragii mei prieteni, colegi, cunostiinte, scumpa generatie Y despre care tot auzim vorbim, si generatii de dinainte si de dupa, DE NOI DEPINDE. Nu mai putem astepta sa vina altii sa ne rezolve problemele. Nu mai putem sa ne lasam in seama celor aflati actualmente in politica. Nici nu stiu sincer daca avem o patura politica de tineri. Pe vremea cand era Ponta in partidul la tineret tot auzeam vorbindu-se de ei, acum nimic.

Eu personal am cativa prieteni care sunt infiltrati in politics. Nu stiu daca s-au molipsit si ei sau inca au constiintile curate.

Si totusi, care e planul, cum sa facem?

In primul rand sa incepem sa gandim. O minte colectiva gaseste mereu solutii. O minte colectiva care trece apoi la actiune reprezinta forta care poate schimba lucrurile. Nu va asteptati sa fie lucruri marete. Tot ce vedeti in jurul nostru a fost la un moment dat doar idee, care apoi a fost verbalizata, impartasita, discutat, dezbatuta iar apoi implementata.

 

Vorbiti intre voi. Sunati-va parintii si explicati-le.

Cautati oameni in care aveti incredere si speranta si cautati solutii impreuna.

Aveti dascali mai tineri in care vedeti potential si ii vedeti cum si-l irosesc in scoli.

Aveti parinti care dau dovada de moralitate si integritate. Pe ei trebuie sa ii promovam.

 

Bineinteles ca nu au cunostiintele necesare sa intre direct in politica, si nici nu trebuie asta. Trebuie doar sa construim acea patura „curata” care sa sustina schimbarea si liderii pe care ii vom alege. Acea patura care sa trig dupe ei si restul populatiei care ramane blocata in trecut si nu vede speranta.

Mi-am sunat parintii imediat ce am auzit ca si-a dat demisia Ponta. Am vrut sa vorbesc cu tata, care e profesor si care toata viata a reprezentat pentru mine un model si genul de om in care as avea incredere sa ne conduca. Am dat peste mama. Auzise de demisie si era bucuroasa. I-am zis ca vreau sa vorbesc cu tata si m-a intrebat de ce. I-am spus:

„Vreau sa il intreb daca s-ar baga in politica” (mai fusese candva implicat in partid dar plecase din cauza mizeriilor care se petreceau)

Vai mama, da ce rost are el sa isi piarda timpul acolo. Tot sistemul e corupt. Ar fi prea mare presiune. E prea in varsta el (tata are putin peste 60 ani). Nu vezi ce ne-au facut nenorocitii aia? Cata durere, cata suferinta? Au ajuns sa moara copii nevinovati din cauza sistemului de spagi care trece cu vederea tot felul de lucruri.

M-a traznit. Daca maicamea, cu care discutasem de atat de multe ori gandeste asa, de ce m-as astepta ca restul sa gandeasca altfel.

Am oprit-o si i-am spus:

Uite cum stau lucrurile mama. Copiii aia nu ii aduce nimeni inapoi, sistemul asta corupt nu se schimba de la sine, mizeriile si furturile care au avut loc nu le poate rezolva nimeni acum. Trecutul e trecut si nu mai poate fi schimbat. Pentru viitorul meu si a copiilor mei te rog sa te opresti in a te mai plange.

De azi inainte singurele discutii pe care trebuie sa le porti, trebuie sa se invarta in jurul cuvintelor: viitor si solutii. Daca vrei sa te plangi cuiva si sa dezbateti cat de rau era in comunism si ce coruptie e in tara noastra, fa-o pe timpul altcuiva, nu al meu. Poate cu tanti de la paine.

A inteles saraca mama, desi se vedea ca inca era oarecum blocata pe trecut. E normal. Mentalitatea nu se schimba intr-o zi sau dupa o discutie. Dar se poate schimba prin exemplu sustinut.

O alta discutie interesanta am avut-o pe 4 Nov la manifestatia de solidaritate de la Trocadero aici in Paris cu o cunostiinta care traieste de 12 ani in Franta. Nu intelegea ce anume s-a schimbat, aparte de tragedia de la #Colectiv. Coruptia fusese si inainte, problemele general erau si inainte. Si mai mult decat atat nu intelegea ce anume se urmarea concret sa se schimbe cu protestele.

Recunosc ca mi-a fost oarecum greu sa ii raspund pentru ca nu eram nici eu sigur ca intelesesem, dar m-am bazat pe ce citisem in presa si pe judecata proprie si i-am raspuns.

Ne-a ajuns. Am atins un prag limita declansat emotional de incendiul de la club. Nu mai puteam ramane pasivi. Nu avem solutie dar am stiut si simtit ca treubie actionat pentru ca vietile lor sa nu se piarda in van.

“Bun, bun si cum rezolvam noi situatia. Ce vrem cu protestele din tara? Ce plan avem?”

Cautam sa aratam clasei politice ca poporul roman are un cuvant de spus si ca nu suntem doar niste cifre. Iar ca solutie, CRED ca incercam sa ne alegem alti lideri. Am zis cred pentru ca presupun ca asta ar fi solutia.

UPDATE:

Deja vad initiative cu potential.

TUDOR CHIRILĂ – Reprezentant VOCEA POPORULUI

chainer

Asta trebuie sa facem. Sa producem lideri. Oameni care sa ne reprezinte cu adevarat. Oameni care au dat dovada de coloana si curaj prin exemplu nu prin vorbe. Cu astfel de oameni putem INCEPE .

Orice actiune vom intreprinde la nivelul individual sau colectiv in acest demers de a schimba modul in care este tratat poporul roman va conta. Hai sa nu ne mai complacem si sa trecem la treaba.

CONCLUZIE:

Sunt mandru ca sunt roman asa cum nu am fost niciodata si sper cu toata fiinta mea ca putem sa ne punem singuri pe picioare.